Wait, there’s no title…

Urâte mai sunt zilele la sfârşitul cărora tragi linie şi nu prea ai ce sa mai aduni.
Munca e muncă, dimineţile sunt dureroase în marea lor majoritate, serile te adânceşti într-o carte ce te copleşeşte prin natura ei. Sunt conştient că dacă aş scrie în fiecare zi, în fiecare zi m-aş plânge în aceeaşi manieră. Şi nu mă ştiu atât de deprima(n)t.
Bine, oarecum da, pesimist şi totdeauna aştepându-mă la ce e mai rău (funny că de obicei chiar aşa se întâmplă) dar râd mult – sau mai bine zis, râd poate la fel de mult cât mă enervez, suspin, mă încrunt, mă resemnez sau mă ambiţionez cu gândul unui început fresh, unui sprint ce nu a mai văzut lumea.
Dansez, dau din cap pe heavy metal, visez cu Spending my time de la Roxette, fumez cu Pink Floyd în timp ce learns to fly…aş zice că oarecum la locul lor ar fi lucrurile astea.Dar..nu are sfârşit treaba asta.
Un episod din Friends, vreo 2 ore de citit şi noapte bună.

Advertisement